•••
Dragii mei, suntem singuri. Consumam cuvinte tacute, cu o pofta demna de universuri mai deschise, ne inchidem in noi insine, citindu'ne reciproc sufletele cicatrizate in cicatrici ce zac peste cicatrici... Lasati singuri acasa, in caminul din noi, incercam sa evadam din restrictii, facandu-ne de cap asa cum stim mai bine, adaugand bare coliviei noastre, in speranta ca nimeni nu ne va fura libertatea inchipuita de care suferim cu atata nesat... Ne pomenim strigati, alergam cu tot ce inseamna cuvant in gat, cu sentimentele ascunse alergam, lipsind comunicarea de un pion valoros, pastrandu-ne pentru universul nostru inchis, in care ne simtim intelesi, neatins de intelesi, neconsolat de intelesi... Iubim morile de vant si vantul care bate printre ele, il iubim chiar si pe don Quijote, de care radem pe la spate si povestim altora cat de funny e don Quijote de la Mancha al nostru, dar el nu stie, ca daca ar stii... Poate ar exagera cu tumbele si declaratiile lui de amor, facandu-ne sa radem, poate, cu un sentiment de prea mare nesinguratate. Printesa Dulcinea se regaseste in noi... singurii noi. Dincolo de sedimentele tacerii presarate'n noi, viata e frumoasa, fiindca noi suntem frumosii ei, asa singuri cum suntem... Si, iar poate, mai repede de a fi prea tarziu, vom spune si altora cat de frumosi suntem si ne vom lasa complimentati cu o mana strecurata prin par, cu un glas prelins pe dupa ureche, cu un sarut invelit in coada ochiului. Fiindca, dragii mei, noi suntem singuri... Singuri printre nesinguratatea dintre noi.
•••
Dragii mei, suntem singuri. Consumam cuvinte tacute, cu o pofta demna de universuri mai deschise, ne inchidem in noi insine, citindu'ne reciproc sufletele cicatrizate in cicatrici ce zac peste cicatrici... Lasati singuri acasa, in caminul din noi, incercam sa evadam din restrictii, facandu-ne de cap asa cum stim mai bine, adaugand bare coliviei noastre, in speranta ca nimeni nu ne va fura libertatea inchipuita de care suferim cu atata nesat... Ne pomenim strigati, alergam cu tot ce inseamna cuvant in gat, cu sentimentele ascunse alergam, lipsind comunicarea de un pion valoros, pastrandu-ne pentru universul nostru inchis, in care ne simtim intelesi, neatins de intelesi, neconsolat de intelesi... Iubim morile de vant si vantul care bate printre ele, il iubim chiar si pe don Quijote, de care radem pe la spate si povestim altora cat de funny e don Quijote de la Mancha al nostru, dar el nu stie, ca daca ar stii... Poate ar exagera cu tumbele si declaratiile lui de amor, facandu-ne sa radem, poate, cu un sentiment de prea mare nesinguratate. Printesa Dulcinea se regaseste in noi... singurii noi. Dincolo de sedimentele tacerii presarate'n noi, viata e frumoasa, fiindca noi suntem frumosii ei, asa singuri cum suntem... Si, iar poate, mai repede de a fi prea tarziu, vom spune si altora cat de frumosi suntem si ne vom lasa complimentati cu o mana strecurata prin par, cu un glas prelins pe dupa ureche, cu un sarut invelit in coada ochiului. Fiindca, dragii mei, noi suntem singuri... Singuri printre nesinguratatea dintre noi.
•••
vizualizati toate postarile
