Copiez fetele, invat de la fete, ma uit la ele si le inteleg gesturile, exprimarile de senzatii si reactiile la neprevazut. Mereu am inteles fetele, dar mereu am esuat in a le face sa ma inteleaga si ele pe mine. De-aia mi-am lasat numarul de telefon sa expire. M-am lasat inconjurat de taceri, convins fiind ca vocea mea alunga fetele, ca o bariera vocala mereu opreste catifelarea gandului sa razbata sonor...
Pana prin Decembrie, cand am cunoscut o superba si nelimitata incapatanata care mi-a dat un ultimatum: "Daca nu-ti iei cartela cu numar, pana de mos Niculaie, iti trimit eu una prin posta!".
Pff... Mandru cum sunt, neacceptand nimic, decat fortat si torturat in prealabil, m-am executat si m-am ales cu o dulceata de numar Orange. Am lasat-o sa turbe de furie, inainte de a raspunde prima data la apelurile ei disperate si sa tac. Am raspuns. Ea vorbea la telefon, eu ii raspundeam pe chat. Exact, raspundeam vocii ei superbe scriind in Facebook chat. Era, practic, o relatie fonica intre un robot pacanitor si un inger de fata...
Ea: Raspunde, ma Vanea ma, ma(rade), hai ma, zii macar ceva, minune...(iar rade tandru si discret)
Eu: tika, tika, pika...
Facebook chat: Mi-e rusine, ma, ca am voce urata...
(potop de indignari suave si de "nu, nu, nu si nu! Tu ai un suflet superb si, sunt sigura, si o voce pe masura, oricum ar suna")
tika-pika, in chat... Vocea ei spala sunetul tastelor... Tastele alterau frumusetea momentului... Ea iar spala. Ok. 1 ora si jumatate am vorbit asa, ea vocal, eu in chat...
Nu am mai vorbit - nu a mai vorbit, mai bine zis -, pana prin 15 Decembrie, sustragandu-ma in fel si chip, ca un virgin sadea caruia ar fi urmat sa-i fie smulsa in mod violent inocenta...
Pe la mijlocul lui Decembrie ma suna iar, dupa lungi amenintari si tratative, iar eu raspund cu strangeri de inima. Raspund timid, mai mult tacand, lasand loc pentru nenumarate acorduri, sub-acorduri si negari tacite, rusinat profund sub potopurile ei de cuvinte compuse parca unui copil, deosebit de dragute si pline de incurajari pre-adolescentine... Vorbeam cu o fata, dupa 3 ani de la o ultima convorbire ce a durat nu mai mult de 3 minute... Dar, spre deosebire de copila de acum 3 ani, fata asta a vorbit, allright... S-a impus vocal, si-a marcat teritoriul, vocal... E o fata speciala, un nucleu de iubire si grija, minunea mea. A vorbit cu mine nimicuri, nimicuri scoase timid din creierul meu zapacit si facut una cu esenta autismului pur, a vorbit, fara sa reproseze...
-Ce faci...?
-Fac... Tu ce faci...?
-Hai, vorbeste. Uite, eu stau la masa si fumez o tigara. Ma necajeste catelul asta micut... Am un catel mic, care tot latra ca un neastamparat si vrea sa iasa in curte... (citez din memoria slaba)
- Aaa... Scuze pentru tacere. Sunt timid si ma blochez...
Etc... Cam asa a decurs prima noastra interactiune orala, fara buze peste buze si fara artificiile literare de care ma credea ea capabil... I-am zis ca ma exprim mai bine in scris(tampituleee), ca asa sunt eu(ratatule), ca vocea mea inflexibila pare doar distanta(fugi, ma, nu mai chinui fata...)...
Dupa episodul asta n-am mai vorbit, pana alaltaieri cand, fiind foarte trista, ma interpeleaza cu durere si imi spune ca are nevoie de vocea mea. Eu - repetand istoria: nu si nu, si nu. Ea: da si da, si da, SI DA!!! :))
"Mi-e sooomn, ma..." - eu...
Ea: "Ok, du-te si te culca..."
Tot ea, dupa 3 secunde de pauza: "...................................................................."
Eu, pentru mine: "Esti un idiot fara pic de simtire", apoi tare, in chat: "Bine, ma... Asteapta pana ma imbrac, sa ies afara, ca mi-e rusine sa vorbesc in casa, sa nu auda mama."
Ma imbrac, ies, suna, raspund, imbracat intr-o bluza subtire, tinandu'ma cu o mana de maxilarul ce tremura si cu una de telefonul cu taste sterse. Vorbeste, vorbeste, vorbeste, imi cutremur si eu vocea pe langa a ei, ma las prada, incerc sa plang, dar nu ma lasa un inceput de zambet, vazandu-ma in frig, in bezna si fix langa gradina, fara sa-mi mai fie frica de monstrii si fantome...
- D., ce-ai facut cu monstrii...?
- Ce monstrii, ma...?
- Nu conteaza... Ai grija de tine, si nu uita ca te iubesc. Tu traiesti si pentru mine. Brrr... Mi-e frig...
- Vaneeea, intra in casa, acum! Racesti si nu vreau sa racesti pentru mine, fugi in casa, hai...
- Nu, mai stau... (in intuneric, in frig, langa gradina, in locul monstrilor si fantomelor speriati de D.)
Am mai stat putin, fara sa-i fi fost de prea mare ajutor, ma tem... Baigui aiurea. Sufletul spune de mii de ori mai multe... Exprimarile sufletesti, sinonime cu tacerea si urletul, ar consola-o de mii de ori mai bine, ma gandesc... Of, D. ... Cum ti-as mai arata, fara zgomot, cu ochii, cu mainile, cat de mult stiu sa calmez...
Dupa un ultim "Hai, du-te...", ma duc, ma duc furios pe mine insumi, urandu'ma pentru incapacitatile comunicative, reprosandu'mi toata suferinta ei... O iubesc... Da... Fara sa am sansa, vreodata, de a-i arata cat...
Aseara iar am vorbit, de doua ori intr-o saptamana - un record absolut, record de Guinness... :) Ea e trista, mult mai trista decat alaltaieri... Asta e prima convorbire care include ceva util, singurul lucru util, primul lucru util pe care l-am facut vreodata cu un telefon. O fac sa rada. Ala a fost momentul in care m-am simtit cel mai util, din toata viata mea. Stiu ca a zis ceva, tu esti etcetc(un nume).
- Vezi ca esti "cutarica".
- Da, sigur, voi fi, pentru tine...
A vrut sa zica ca par, sunt, la figurat. :D Apoi zice ceva de gen:
- "cutarica" meu. Tu esti "cutarica"...
La care, luand-o la propriu, am replicat speriat:
- Dar eu sunt Vanea! Ma rog, Vasile... Asa ma cheama. Doar stii. Esti ok?
:) Rade... Ea, trista, foarte trista fiind, ea rade... In momentul ala mi-au prins a rade inima, creierul si lumea din jur... D. rade... Rasul ei mi-a topit toate suferintele indurate vreodata... Te iubesc, D. . Mai vorbim. (dar nu in seara asta. :D ).
vizualizati toate postarile
